Amintiri din epoca de aur, Ep. 2: La alimentara

Înainte de revoluţia din 1989, procurarea alimentelor era un proces mult mai complicat decât acum. Reprezenta o activitate care necesita îndemânare, perseverenţă, răbdare şi, nu în ultimul rând, ingeniozitate.

Una dintre dintre amintirile mele din perioada preşcolară, cere mi-a rămas adânc înfiptă în minte, este cea când mă trimitea mama să cumpăr lapte. Cei care aţi prins acea perioadă, sigur vă amintiţi de sticlele de lapte de un litru, cu gura mai largă decât o sticlă “normală”:

Cu 2-3 astfel de sticle în sacoşă şi suma corespunzătoare în buzunar, plecam, dis de dimineaţă, la alimentara aflată în apropierea blocului în care locuiam. Şi, normal pentru epoca despre care vă povestesc, stăteam la coadă, frate. 20-30 de minute dacă eram norocos. Dacă nu, dura şi 2 ore pănă ajungeam la rând să cumpăr. Cei care erau în faţă în momentul deschiderii magazinului erau sacoşarii. Adică cei care se trezeau cu noaptea în cap, veneau la magazin şi formau un rând de sacoşe cu sticle de lapte în ele, care să le “ţină locul” până dimineaţa. Apoi, veneau la magazin înainte de deschiderea acestuia şi se aşezau la coadă în ordinea sacoşelos/plaselor:

Apoi, în cazul în care mama era ocupată cu alte treburi gospodăreşti, trebuia să merg şi după pâine. În rarele ocazii în care găseam pâine proaspătă, chiar caldă, reuşeam să termin o jumătate de franzelă până acasă . Dar, de obicei, pâinea se servea destul de tare şi putea fi cumpărată doar pe bază de cartelă, fiind raţionalizată, ca şi alte alimente de bază:

În general, alimentările arătau toate cam la fel: vitrine gresie albă, faianţă albă, vitrine albe şi goale. Găseai tot felul de alimente complementare, dar alimentele de bază lipseau cu desăvârţire. Ele se aduceau rar şi se terminau în timp record. la noi în cartier, ca de altfel peste tot în Republica Socialistă România, exista o persoană care era prietenă cu şefa/şeful de magazin şi care afla de la acesta când urma să se primească marfă. Şi, normal, vestea se răspândea cu viteza fulgerului.

Astfel, deseori  eram întrerupt de la joacă de mama, care striga de pe balcon: “Vezi ca se aduce unt/carne/ouă la alimentara cutare, fugi repede şi ţine rând!!” Normal că, până ajungeam eu, se formase deja o coadă sănătoasă. După un timp, apărea şi mama, cu nelipsita sacoşă. Şi toată lumea aştepta frumos încolonată până venea maşina de aprovizionare, până se descărca, recepţiona şi, într-un târziu, se punea în vânzare. Bineînţeles că se vindea doar o anumită cantitate unei persoane, aşa că cumpăram fiecare. Uneori, venea şi tata în ajutor. Pentru a nu se “strica” imaginea oraşului cu aceste cozi interminabile de oameni, de obicei aceste vânzări aveau loc în spatele magazinului, pe la uşa de aprovizionare.

O practică destul de răspândită era şi vânzarea “pe sub mână”. Adică, dacă aveai şansa ca un prieten sau o cunoştinţă de a ta să lucreze într-un magazin alimentar, aceasta îţi punea deoparte anumite produse pe care le cumpărai apoi, pe ascuns, evitând astfel să stai la coadă alături de cei mai puţin norocoşi decât tine.

Practic, deşi acum pare de necrezut, o activitate banală precum aprovizionarea cu alimente reprezenta o sarcină dificilă şi consumatoare de timp şi mai ales de nervi. Plăcerea “shopping-ului” actual era inexistentă.